Descriere

Virusul citomegalic face parte din aceeasi familie cu virusul herpes simplex si virusul varicelo-zosterian. Pe langa virusul uman exista si virusuri citomegalice ale animalelor, complet distincte de cel uman.
Virusul citomegalic a fost izolat in 1956 si denumit astfel datorita efectului citopatic caracteristic: celulele infectate cu virus se hipertrofiaza si contin incluzii intranucleare eozinofilice voluminoase, cu aspect de “ochi de bufnita”.
Infectia cu virusul citomegalic este extrem de raspandita, in timp ce boala clinica constituie o consecinta mai rara a acestei infectii comune (80-100 % din populatia adulta prezinta anticorpi specifici, ca rezultat predominant al infectiilor asimptomatice).
In prezent, infectia citomegalica este considerata o problema importanta de sanatate publica, din urmatoarele motive: frecventa crescuta a infectiilor congenitale, caracterul de infectie virala persistenta, cu posibilitati de reactivare mai ales la persoanele imunodeprimate si la cele cu transplant de organe si implicarea virusului in patologia postransfuzionala (sindromul posttransfuzional, hepatita citomegalica posttransfuzionala).
Omul este singurul rezervor natural de virus citomegalic uman (virusurile citomegalice ale animalelor nu sunt infectante pentru om). Modul de transmitere a infectiei este variat. Virusul se gaseste in urina si saliva persoanelor infectate ca si in secretia vaginala, sperma si lapte matern. Fatul poate fi infectat in utero; mai frecvent insa infectia se produce perinatal, prin contactul nou-nascutului cu secretiile cervicale pline de mucus, sau postnatal prin contactul infectant cu produse de la mama (saliva, lapte, etc.). O alta modalitate frecventa (peste 50 % din infectii) se realizeaza prin sarut si contact sexual. Sunt posibile si caile de transmitere iatrogena, prin transfuzii de sange (virusul fiind prezent in leucocite) sau prin grefe de organ (ex: rinichi) de la persoane aparent sanatoase .
Virusul persista in organism in stare latenta o perioada indelungata. Infectia nu confera o imunitate solida, virusul continuand sa fie eliminat din organism si in prezenta anticorpilor specifici. Atunci cand apare o scadere a rezistentei organismului (terapie imunosupresiva prelungita, boli casectizante, inclusiv SIDA) infectia latenta poate deveni clinic manifesta (hepatita, pneumonie, encefalita), uneori avand consecinte letale. Perioada de contagiozitate dureaza (cu intermitente) luni, ani, sau toata viata, virusul fiind eliminat prin urina sau saliva de 5 % din copii, 1-2 % din adulti si 10 % din gravide.
Infectia primara la adult este in majoritatea cazurilor asimptomatica; atunci cand devine manifesta, tablourile clinice sunt variate: stare febrila de etiologie neprecizata, tablou de mononucleoza infectioasa cu anticorpi heterofili negativi, hepatita cu icter.
Gravidele prezinta o reactivitate crescuta fata de infectia citomegalica (de 6 ori mai mare, comparativ cu restul populatiei adulte). Infectia se transmite pe cale venerica, prin transfuzii de sange sau prin reactivarea unei infectii latente. In infectia primara a gravidei (circa 10-60 % sunt receptive la varsta adulta), riscul infectiei fetale este maxim (pana la 50 %). Transmiterea verticala a infectiei in cursul primelor 4 luni de sarcina are consecintele cele mai grave (hepatita, surditate, microcefalie). In cazurile de reactivare a unei infectii latente (0.7-0.9 % din gravide) riscul de infectie fetala este foarte redus sau chiar absent (copiii respectivi raman neafectati sau fac infectii subclinice).
Sindromul posttransfuzional apare la un interval de 3-6 % dupa o transfuzie de sange si se manifesta prin stare febrila, adenopatii, hepato-splenomegalie, eruptii si modificari imunopatologice (factor reumatoid, anticorpi antinucleari, aglutinine la rece, crioglobuline, test Coombs pozitiv). Pacientii prezinta un titru crescut de anticorpi specifici pentru infectia citomegalica, confirmand astfel o boala citomegalica transmisa prin sangele transfuzat.
Raspunsul imun fata de virusul citomegalic implica sinteza de anticorpi specifici din clasa IgM la cateva saptamani de la contractarea infectiei , urmata o saptamana mai tarziu de aparitia anticorpilor IgG. Nivelurile de anticorpi IgM ating un maxim dupa cateva saptamani, dupa care scad in decurs de 4-6 luni.
Ocazional, acestia pot persista mai multi ani.

Determinarea statusului imun: Anti-Citomegalovirus IgG:
- negativ - presupune absenta expunerii; in cazul pacientelor gravide se va repeta recoltarea pentru determinarea anticorpilor IgG in luna a 4-a de sarcina;
- echivoc - se recomanda repetarea determinarii dupa o saptamana;
- pozitiv - indica expunere in antecedente la virusul citomegalic; se recomanda efectuarea anticorpilor IgM din acelasi ser; obtinerea unui rezultat negativ exclude infectia primara (la pacientele gravide se considera ca exista un risc minim de infectie congenitala si nu sunt necesare investigatii ulterioare).

Diagnosticul infectiei acute:  demonstrarea unei seroconversii a anticorpilor IgG (negativ in pozitiv) in seruri perechi obtinute la interval de 14-21 zile confirma infectia recenta. Un rezultat pozitiv pentru anticorpii IgM este de asemenea sugestiv pentru infectia recenta, dar instituirea masurilor clinice nu trebuie sa se faca pe baza unei singure determinari. Un rezultat pozitiv pentru anti-Citomegalovirus IgM trebuie confirmat intotdeauna printr-o alta metoda de lucru.

Diagnosticul infectiei congenitale: evidentierea anticorpilor IgM in prima saptamana de viata poate reprezenta un instrument util in diagnosticul infectiei citomegalice congenitale.

Recomandari

Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti CMV tip IgM si IgG:

Determinarea anticorpilor de tip IgM constituie un instrument important in diagnosticul infectiei citomegalice acute. Totusi, este dificil sa se faca distinctia intre infectia primara si cea secundara, deoarece reactivarea poate induce sinteza variabila de IgM la persoanele imunodeprimate.

Determinarea anticorpilor de tip IgG este utila in screening-ul statusului imun, permitand identificarea indivizilor seronegativi, la care pot fi aplicate masuri profilactice.

Pregatire pacient Testele nu necesita o pregatire prealabila.

Metoda Se foloseste metoda imunoenzimatica cu detectie prin chemiluminiscenta pentru anticorpii IgG/imunochimica prin tehnica ELFA (enzyme-linked immunofluorescence assay) pentru anticorpii IgM.

Pentru cadre medicale

Specimen recoltat - sange venos.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator.

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare.

Volum proba - minim 1mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi- IgM si IgG).

Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat.

Stabilitate proba - serul separat este stabil 3 zile la 2-8o C ; 6 luni la –20o C ; evitati  congelarea/decongelarea repetata.

Limite si interferente

In stadiile precoce ale infectiei acute cu virusul citomegalic se poate obtine un rezultat negativ pentru anticorpii IgG.
La pacientii imunodeprimati rezultatele obtinute trebuie interpretate cu prudenta. Pentru diagnosticul infectiei reactivate la imunodeprimati sunt utile tehnicile moleculare (PCR). Probele care contin anticorpi antinucleari sau alte tipuri de anticorpi anti-tisulari pot da rezultate pozitive nespecifice, iar anticorpii heterofili prezenti in serul pacientilor pot interactiona cu imunoglobulinele incluse   in componentele kit-ului si da rezultate neconcludente la determinarea prin chemiluminiscenta .
O crestere a nivelului de anticorpi anti-Citomegalovirus IgG si IgM a fost constatata si la pacientii infectati cu virusul rujeolic, herpetic sau varicelo-zosterian, datorita unei reactivitati incrucisate in cadrul  familiei herpesvirusurilor. De asemenea pacientii avand infectie acuta cu virusul Epstein-Barr sunt  susceptibili de a prezenta o reactie incrucisata cu virusul citomegalic.
Serologia materna nu are valoare predictiva in ceea ce priveste probabilitatea infectiei in utero.  
Folosirea tehnicii PCR de detectare a genomului viral in lichidul amniotic poate fi utila pentru diagnosticul infectiei fetale dupa saptamana 21 de sarcina.
Absenta anticorpilor IgM nu exclude posibilitatea unei infectii congenitale (10-30 % din nou-nascutii infectati nu dezvolta anticorpi IgM specifici), de aceea izolarea virusului din urina in cursul primei saptamani de viata ramane cea mai buna modalitate de diagnostic al infectiei congenitale.